Obiceiuri proaste. Un apel din inimă

De multe ori am constatat cu durere că oamenii cei mai eleganți și sensibili, mai educați și cultivați au momentele lor de kitsch, de „țopenie”. De cînd am făcut această observație, caut să mă cenzurez cu strictețe pentru că sînt la fel de expus ca oricare să cad în păcat. Ani de zile, în copilăre, vara, locuiam la Mangalia la un profesor care închiria camere turiștilor. Era un tip inteligent și de bun gust, dotat cu fină ironie. Dar, în camera în care stăteam, peretele era decorat cu o carpetă înfățișînd „Răpirea din Serai”. Puști fiind, n-am îndrăznit niciodată să-l întreb de ce. Acum presupun că era gustul nevestei lui și omul nu voia ceartă în casă pe motive estetice.

Mi se întîmplă uneori să citesc versuri care nu sînt rele sau sînt chiar bune pe care autorii (dar mai ales autoarele), le „centrează”. Acest procedeu, de neconceput pe vremea tiparului cu plumb, e acum la îndemînă. Nu este culmea kitsch-ului (aceea este să folosești într-o carte tipărită, pentru versuri, un font de tip „script” înflorit) dar e aproape de ea. În afara caligramelor tip Apollinaire (sau, mai nou, Romulus Bucur) orice dispunere „originală” a textului este o ostentație care frizează mîrlănia. Ca și cum, ricana G. Călinescu, cineva i-ar fi spus „ce frumos scrii” referindu-se la caligrafie. Un bun prieten, poet, spunea că nimic nu-l ofensează mai mult decît întrebarea „tu scrii poezii?” în locul celei firești: „tu scrii poezie?”. Îl înțeleg perfect.

În cosecință fac un apel patetic, măcar la cei care intră pe acest blog – ceea ce e o dovadă de inteligență – să înțeleagă faptul că poezia e o luptă cu sensul, nu cu paginația. Și să renunțe – dacă o mai fac – la centrarea versurilor, îndemnîndu-i și pe alții s-o abandoneze. Așa cum într-o casă, oricît de primitoare, prezența unui pește din sticlă pe televizor te stingherește și te face să te simți inconfortabil, lectura unor versuri, fie și geniale, dispuse „centrat” oripilează și jignește.