Cărți noi! Liviu Georgescu - EL, Editura Paralela 45 * *

Ce realitate acoperă acest volum al unui autor prolific și oarecum derutant în diversitatea sa de ipostaze? Mai există realul reprezentat direct, sau textul devine pur reflexiv, se stabilește în zona conceptuală, lucru mai rar la poeții recenți? Sînt întrebări care le domină pe celelalte posibile stîrnite de cel mai recent volum de versuri al medicului și muzicianului Liviu Georgescu, poet fără zăbavă. Tangent optzecismului, el este mefient față de liniile principale ale „nucleului dur” al generației sale în răspăr cu care făcea, încă de pe vremea cînd era încă în România și frecventa cenaclurile ei, în special pe Cel de Luni, o politicoasă dar fermă disidență. Remarcat și susținut de critici prestigioși precum Nicolae Manolescu, Alex Ștefănescu, Al. Cistelecan, Daniel Cristea-Enache, avantajat oarecum de postura de ultim optzecist (cronologic) dar și de distanțarea față de canonul promoției, Liviu Georgescu stă bine cu box-office-ul și încă se consolidează. O poetă de generație recentă remarcă, întrucîtva polemic, despre un volum anterior, după ce enumeră situările criticii: „Dincolo de periodizări şi catalogări, o remarcă se impune – încă de la debut, Liviu Georgescu şi-a scris toate cărţile uzitînd de aproximativ acelaşi stil, cu variaţiunile inerente dar insuficiente unei perspective evolutive. Nu există o gradaţie a volumelor, căci acestea sînt toate egale unul altuia. Nu prin comparaţie se pot analiza cărţile lui Liviu Georgescu” (Oana Ninu). Observația este principial corectă. Totuși, măcar acum, în El, poetul nu mai este același. Dacă dimensiunea ironică și intertextualitatea proprii optzecismului nu l-au atras în mod special niciodată, să recunoaștem totuși acum, în această carte încă un plus de gravitate, de cantonare în reflexivitate, totul „agravat” de o clară – deși inexplicită -propensiune către tematica religioasă. Să fie totuși limpede că Liviu Georgescu nu este un poet mistic și că volumul nu cuprinde numai poezii care s-ar putea încadra indiscutabil în zona meditației pe teme religioase (creștine). Mai degrabă am putea vorbi despre un tip de expresionism care ia cîteodată forma unui discurs cu nunanță de metaforă din aria textelor sacre. Așa cum pictorii, vreme de secole întregi, au pus simțirea lor în tablouri care înfățișau, eventual numai formal, teme din Vechiul sau Noul Testament, așa poetul pretextează religiosul. Să nu uităm: „nimic din ceea ce e pretextual nu e sfînt!” (Ubertino din Casale către Gugliemo din Baskerville, în cunoscutul roman al lui Eco). Dar nu sfințenia o caută autorul nostru ci, ca orice scriitor, pe sine. EL din poemul final și cel mai „greu” al culegerii, „Revelația”, plasat strategic la urmă, nu este Dumnezeul creștin, ci un zeu sui-generis care validează, cu un discurs, cu un monolog sacramental, ideile și îndoielile poetului pe care, teatral, le alungă de lîngă „tronul Lui”. Liviu Georgescu își impune viziunile sub forma unui text care preia retorica sacră pentru că ea, în acest moment, îl reprezintă. Indiscutabil, un poet de urmărit.