Cărți noi! Alexandru Buican - Teatrul Onoarei (Încercarea * Neînțelegerea), Editura Risoprint :( :(

„Octav (cu încrîncenare): Ce altceva e țara asta în care sunt blestemat să trăiesc, decît un tărîm hidos care împinge un soi de temporari în posturile de conducere, în vreme ce titularii par a fi plecați undeva în vacanță... în politică, în știință, în artă? Pentru că a fi lider înseamnă a fi născut cu acea capacitate sporită de a pătrunde în esența lucrurilor, dincolo de aparențe... de a săpa la originile adevărului. Este... [mai urmează vreo pagină de reflecții de același tip] E aici un mimetism grosolan și dăunător. [iarăși: dă-i și dă-i! ] O lume fără elite... (...) Cine suntem noi, Iulia? Ce este acest popor care evoluează etern între sălbăticie și Caragiale”.

Acesta crede Alexandru Buican că este un monolog de teatru într-o „dramă a absolutului”, cum își închipuie că scrie. N-am citit niciodată ceva care, avînd pretenția că este teatru, să ilustreze atît de prost ceea ce teatrul impune autorului: simțul replicii, concizie, evitarea locurilor comune, tensiune dramatică. În ambele drame (cea de-a doua are un titlu ultilizat și de Camus) personajele vorbesc toate la fel, sînt găunoase, emfatice, imposibile. Autorului îi lipsește calitatea a cărei absență este eliminatorie pentru un dramaturg: simțul limbajului real.

Oricît ar fi „teatru de idei”, teatrul presupune personaje. Mai ales că dramele lui Al. Buican se vor realiste. Un colonel din 1940 (momentul ocupării Ardealului) zice așa: „Nu e nevoie să ne antagonizăm minoritarii!”. Parol, țațo, să mă-ngropi! De altfel și discursul „încrîncenat” al lui Octav se rostește tot în 1940, într-un beci unde zace arestat pentru că e suspectat de uciderea unui ofițer ungur. Din păcate Octav, care-l invocă pe Caragiale, e el însuși un Farfuridi sau un fiu al lui Trahanache care spune: „Mimînd ceea ce nu ești capabil să întrupezi cu adevărat, comiți un fals”. Asta-i sigur! Cu asemenea tautologii și replici „adînci” cît puțul gîndirii este presărată fiecare pagină. Nu contează ce se întîmplă în „piese”. Acțiunea ajunge indiferentă cîtă vreme autorului îi lipsește minima abilitate de a scrie pentru scenă și mai ales cînd el, prin personaje pe care le vrea dramatice, vehiculează locuri comune și nimicuri pretențioase. Parcă auzi „dramele istorice” care se dădeau la televizor cîndva și în care căuzașii de la 48 vorbeau ca în dările de seamă ale ședințelor de partid.

Un moment tragic ca ocuparea Clujului în 1940 este ridiculizat de nepriceperea flagrantă a autorului care izbutește cea mai proastă piesă pe care am citit-o în ultimii ani, următoarea în clasament fiind tot a lui: cea de-a doua din același volum. Inexistentele piese sînt prefațate de un lung și inutil eseu, confuz și plin de banalități, în care autorul se revendică de la Camil Petrescu și prezumă că „românii” (așa în general, vorba lui Moromete) „îl disprețuiesc pe M. Eminescu pe care-l simt că e un rătăcit ce se iluzionează”! Să închei și eu cu un silogism tras din înțelepciunea „dramaturgului”: Românii îl disprețuiesc pe Eminescu, Alexandru Buican e român, deci... Dar nu, autorul nostru se sustrage cu superbie pontificală dintre noi, românii, și i se pare că „vede idei”. Să fie sănătos, păcat numai de probabila răsucire în mormînt a lui Camil.