Eu văd că lui Nicolae Manolescu proza îi șade bine așa cum cred că, de fapt, capodoperele sale se află în „Teme”, intrînd aici și proza și considerațiile pe marginea literaturii. E nevoie de un anumit curaj față de tine însuți să dai preeminență acestora în raport cu „Istoria...”, cu ”Arca...”, sau cu „Despre poezie”. După cum nu-i ușor să recunoști, fie și în tine, că, față de însăși „Istoria literaturii române...”, G. Călinescu e mai „bun” în „Cronicile Mizantropului”. Un exercițiu de sinceritate te obligă însă la aceste concluzii.
Manolescu din „Teme” și mai ales din proză-jurnal este el însuși mai mult decît în „Istorie...” și chiar decît în „Arca lui Noe”, cea mai debutonată carte de critică a unei perioade istorice în care cravata era obligatorie. Așa cum Manolescu în tricou și blugi e mai autentic decît ambasadorul în costum negru, oricît de firesc l-ar purta și pe acela.
Pentru mine, relaxarea în proză vine din substituirea imaginară a lecturii prin taclaua cu un om inteligent. De aceea îmi plac Huxley, Maugham, Călinescu mai mult decît, să zicem, Kafka sau Orwell, ca să nu mai vorbim de crîncenii noștri tineri. Are și cititorul dreptul la desfătarea cu vorbe. Deși i-a consacrat recent o prefață drastică lui Camil Petrescu și nici în „Istorie” autorul lui Danton nu se simte prea bine, Nicolae Manolescu este structural un „ionic”, chiar cînd apare pe plajă o sirenă la propriu, iar legătura sa cu Camil nu poate fi negată, precum nici cea cu Hortensia Papadat-Bengescu pe care, ca să fac o glumă, dacă ar fi fost contemporani, marele critic n-ar fi ratat-o.
Ce să mai vorbim, ai noștri critici, cînd scriu proză, dau dovadă de excelență. S-o luăm de la Ibrăileanu, sărind eventual peste Lovinescu, spre Călinescu și să ajungem la frumoasele „Istorii insolite” ale lui Crohmălniceanu, la proza scurtă a lui Alexandru George, la Florin Manolescu, și iată la poveștile lui Nicolae Manolescu. Nu este oare „Dați-mi un sfat”, monologul unei femei deștepte, dar prinse în vîrtejul unei relații ciudate care o tîrăște spre căsătoria neașteptată, nedorită dar inevitabilă cu un veterinar, o bijuterie în proză? Dacă n-ar fi, ar însemna că eu nu mă pricep la povestiri. Ori asta e chiar absurd!
Foto: Nicolae Manolescu între Alexandru Vlad și Horia Gârbea, Mangalia, 2009
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu