De strajă patriei. Kalașnikovul din 23 și cărămizile de la baza democrației

Într-o postare pe facebook, îndrăgitul scriitor și blogger Nea Costache, ne amintește că, la un caz de răzbel, românii sub 35 de ani nu ar ști să manevreze un banal kalașnikov, fiind neinstruiți ca soldații de dinainte de Cuza Vodă (sub Cuza s-a început „muștra”).

Eu unul nici n-aș da arma pe mîna chiar oricăror cetățeni ai patriei de teamă să nu tragă tot în noi ca după 22 (precum și la 21, 48, 64, 77 ețetera, ețetera). Ultima dată cînd am ținut în mînă o armă de război, AK-47, (deși eram soldat neinstruit cu livret) a fost chiar după 22, mai exact în ziua de 23 decembrie 1989 la Casa de Cultură care tocmai își pierduse numele de „Grigore Preoteasa”.

Atunci și eu, ca și alți români, am avut pornirea de a trage tot într-un român. Mai exact am vrut să-l împușc pe tovarășul B. care încă era pe-acolo și părea tot șef, cum a și rămas. Această idee pioasă mi-a fost abătută de scriitorul de-atunci și diplomatul de azi Cătălin Țîrlea. El, diplomat încă de pe atunci, m-a convins că tovarășii au trecut de partea revoluțiunii și nu se face, mă-nțelegi, să pleci la un drum nou și luminos făcînd moarte de om.

În neinstruirea mea soldățească, n-am verificat încărcătorul și nu voi ști niciodată dacă acea pușcă avea cu adevărat gloanțe în „sector” și cîte anume. Îmi place să cred că avea și că prietenul meu a salvat o viață.

Cert e că, în caz de mobilizare, puțin probabilă la vîrsta mea și la gradul deținut –căci am rămas tot soldat neinstruit – primind armă să apăr pămîntul strămoșesc, i-aș verifica întîi încărcătorul. Abia după aceea aș căuta să fac bine patriei.

Oricum, Nea Costache, în ziua de azi sînt arme mai subtile, n-o să ajungem la kalașnikov sau la baionetă. O să ridicăm în aer un mig sau două, dacă nu chiar pe toate trei. Și, neapărat steagul dacic. Deși tot experiența mă învață că folosești armele care-ți stau la îndemînă: în ziua de 13 iunie 1990, în Piața Universității am asistat la o canonadă cu jumătăți de cărămidă. Ar fi o exagerare să afirm că am aruncat și eu, dar măcar m-a dus capul să mă întreb de unde erau atîtea jumătăți de cărămidă la îndemînă. De-atunci am mai trecut pe la Universitate, dar n-am mai văzut niciuna! Deci cînd vrea cineva să-ți dea muniție, se găsește și se folosește. Tot atunci, în iunie 1990, am văzut un miner subțiratic, curățel, cu lămpaș și cu pistol. Presupun că el era instruit deci, la o adică, are cine să tragă și cu arma dacă-i musai.