miercuri, 13 august 2014

Cărți noi! Răzvan Voncu - O istorie literară a vinului în România, Ed. Curtea Veche * * * *


„Bonum vinum cum sapore
bibit abbas cum priore,
sed conventus de peiore
semper solet bibere.“

Anonymus

O istorie literară a vinului în România! Iată un subiect măreţ şi dificil deopotrivă. Cel care s-a încumetat să rişte şi să-şi asume dificultăţile unei întreprinderi precum aceasta,nici mică, nici mijlocie, ci grandioasă, este Răzvan Voncu, unul dintre cei mai serioşi critici şi istorici literari ai post-nouăzecismului. El este un autor care beneficiază, consubstanţial cu a sa inteligenţă vie, de un stil deosebit de atractiv şi totodată foarte precis. Frazele sale, lungi de regulă, sînt perfect coerente şi logice. Fie că face o analiză de text sau are o ieşire pamfletară, ele nu se diluează nicidecum, fiind, asemenea celor atribuite lui Paşadia, „fără razne şi lăbărţări”, ci închise în matca unui înţeles strict. Pe scurt, e o plăcere să-l citesc şi volumul lui, deşi are doar puţin sub cinci sute de pagini, mi s-a părut că se termină prea repede, ca o sticlă de vin bun.

Spre deosebire de sticla de vin, care cere un nou exemplar spre studiu, volumul se poate reciti pentru o re-gustare. Ceea ce este foarte plăcut la cartea lui Răzvan Voncu (Editura Curtea Veche) este că, deşi pare că ştie totul despre cele două subiecte – îngemănate de el cu argumente –, adică literatura română şi vinul românesc, dar nu numai românesc, autorul îşi etalează vastele cunoştinţe fără ostentaţie şi mofturi aulice, de parcă spune o poveste (la un pahar de vin) unor convivi a căror competenţă o prezumă şi o flatează, considerînd-o comparabilă cu a sa. Informaţia bogată este transmisă de Răzvan Voncu cu măsură şi fineţe, iar observaţiile personale, enunţuri concentrate de o pregnanţă şi precizie care nu mă mai miră la el după ce i-am citit cinci-şase cărţi din cele 16 cîte a scris, sînt inserate parcă în treacăt. Trebuie să le culegi cu grijă din discursul care spumegă în pocal. Ca, de pildă: „La Duiliu Zamfirescu, opţiunea vin sau rachiu nu e gustativă, ci sociologică”. Răzvan Voncu mînuieşte cu exactitate metafora, comparaţia relevantă, interogaţia retorică şi multe alte procedee. Ele dau farmec textului său care nu devine o paradă de erudiţie sau o demonstraţie matematică, ci un taifas superior. De altfel, autorul este înzestrat cu darul colocvialităţii, are un har al dezbaterii care îl face – fie chiar cînd vinul lipseşte, dar, har Domnului, asta ni s-a întîmplat rar – un interlocutor ideal.

Teza cărţii este una a cărei evidenţă poate fi lesne acceptată: vinul însoţeşte istoria românilor pas cu pas şi dovezile acestui fapt, ca şi revelaţiile privind împletirea firului său roşu (sau alb, sau rozé) cu cel al istoriei noastre – din vechimea burebistă pînă la falsurile prezente – se găsesc cu prisos şi folos în literatura română care poate fi citită în evoluţia ei ca o trecere prin diferite forme ale culturii vinului şi ale „comportamentului potatoric” al românilor, cum atît de eufemistic şi superior ironic numeşte Răzvan Voncu actul şi arta de a trage la măsea. 

Cu admirabilă subtilitate, Răzvan Voncu pune vinul, aşa cum este evocat în numeroase opere lirice, epice şi dramati ce, în relaţie cu schimbările din societate, cu preeminenţa uneia sau alteia dintre clasele acesteia, cu trecerea dinspre în sfîrşit – drama coborîrii în animalitatea gregară şi disoluţia morală ale comunismului. Dar vinul evocat de istoricul literar e privit în comunicare şi rivalitate cu alte licori care şi-au cerut dreptul la consideraţie şi au o simbolistică socială. Astfel e rachiul, care însoţeşte, uneori polemic, vinul, şi mai ales berea, care îşi doreşte atotputernicia încă de la finele secolului al XIX-lea fără a o dobîndi. Căci Răzvan Voncu demonstrează foarte clar că, pînă şi în opera lui Caragiale, dominant este vinul.

Autorul descoperă neaşteptaţi poeţi ai vinului, precum menţionatul Minulescu, dar şi pe Lucian Blaga, dar şi pe Fundoianu, „insolit” după expresia sa, oarecum şi pe Arghezi, dar trage concluzii şi din absenţa neaşteptată a vinului din opera altora, precum Macedonski sau mai ales proclamatul de el „islamist” Dimitrie Anghel.

În ocurenţă, Răzvan Voncu elimină din istoria lui, cu bună ştiinţă, autori care s-au ilustrat aparent din plin în cîntarea şi descîntarea vinului, în primul rînd pe Al. O Teodoreanu – Păstorel, dar şi pe fratele lui mai mic, Ionel, precum şi pe alţii mai mărunţi, care au oglindit totuşi în opera lor ţeapănul „obicei potatoric” − consumul dominantului „soare potabil” (după ostracizatul Păstorel): G. Brăescu, G. Topârceanu, Damian Stănoiu, Cezar Petrescu. Fie zis în treacăt că un index al numelor de autori ar fi şezut bine la urma volumului.

Păstorel e alungat net, pentru că nu e serios ca autor al vinului, ci un simplu consumator energic, cu exaltări artificiale. Despre ceilalţi nu ştim exact de ce nu-s menţionaţi, mai ales că, nu încape vorbă, autorul îi cunoaşte. Mi-ar fi plăcut vreo cîteva rînduri despre pelin şi, în disputa vin – rachiu, să-l
convoace pe Popa din Rudeni al lui Topârceanu, ca să aflăm, de la autorizatul exeget, ce era în plosca ridicată spre „cerul gol” prin care „Popa capătă deodată/ Măreţie de simbol”. Ce-i drept însă, Răzvan Voncu îşi alege potrivit jaloanele în demonstraţia sa şi nu-i putem cere să o extindă chiar pentru a-i cuprinde pe toţi nenumăraţii autori care s-au referit la vin sau la băuturile rivale bătute la scor de acest rege-al poeziei (şi prozei) de la origini pînă azi.

Un elogiu merită, pe lîngă alegerea temei şi tratarea ei profundă, deplina seriozitate cu care operează autorul: sfredelitor, sistematic, detector al citatului potrivit. El îşi construieşte monumentul temeinic, atent la întregul vizat, ca şi la detalii, într-o expunere foarte personală, nuanţată stilistic şi totuşi discretă, fără a se pune în faţă pe sine, ci obiectul de studiu şi autorii evocaţi.

În ceea ce mă priveşte, am o deosebită afinitate pentru acest mod de tratare a literaturii ca investigaţie istorică, socială şi psihologică, în relaţie cu viaţa reală, căreia ficţiunea epică şi lirismul îi sînt oglinzi. Un astfel de volum educă fără să plictisească şi distrează fără caraghioslîc. Implicit, în ceea ce priveşte opera sa deja întinsă, Răzvan Voncu dă o carte de maturitate, potrivită să-i serbeze intrarea apropiată în al zecelea lustru de viaţă.

Chiar dacă era intrat într-o serie superioară − prin cărţile anterioare –, autorul se mai căftăneşte o dată, apăsat, cu Istoria sa literară inedită prin temă şi este pe deplin demn de a degusta vinul de care au parte fruntaşii breslei împreună cu oricare dintre ei. Căci, precum zice Anonimul, la vinul de faimă au acces doar abbas cum priore. Îmi îngădui a mă aşeza şi eu alături lor pentru următorul clondir.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postări populare

Arhivă blog