Față de alte locuri ale Italiei, Napoli mi-a plăcut mai puțin. Am ajuns la Pompei, nu și la Capri. Orașul în sine e contrastant, ceea ce unora le poate plăcea: edificii străvechi alături de zgîrie-nori, opulența unor galerii și palate alături de o mizerie autentică și o sărăcie imposibil de fardat.
Lume pestriță, cu multe figuri pe care erai fericit să nu le întîlnești. Unul dintre puținele orașe occidentale în care am văzut cîini vagabonzi și încă lihniți plus un exces de dejecții canine provenind de la prietenii cu și fără stăpîn. Pavaje în centru și pubele de care s-ar fi rușinat orice cartier bucureștean. Mai ales un haos al circulației, al transportului public și-o lipsă de indicatoare cu totul incompatibile cu un oraș turistic.
În compensație: superba întindere marină, Vezuviul, vestigiile Pompeiului în care fac pariu (și bazat pe numărul termelor) că locuitorii se spălau mai des decît media urmașilor lor, clădirile istorice (unele renovate sau în curs, dar mai puține decît cele trist de neîngrijite). Am înțeles acut ce înseamnă în Italia Nordul față de Sud, un oraș - chiar mare și predispus la contraste – din Nord (Milano, să zicem) și Napoli. Dar, măcar o dată, merită făcută și această experiență.
Piața „Plebiscitului” cu domul San Fernando
Zgîrie-nori în „Centro Direzzionale”, unde am și locuit, la Holliday Inn (brand american, deci altă lume se deschidea odată cu ușa lui)
Galeria Umberto Primo, o minune incomplet renovată.
Intrarea la Castel Nuovo, operă a dinastiei de Anjou. Arcul propriu-zis „de triumf” a fost adăugat, datează de pe la 1460.
Doi „gemeni” de birouri și Huppy privindu-i.
Biserică pe măsura zonei futuriste a Centrului de Afaceri
Napoli văzut de sus, de la Castel Sant'Elmo. În stînga „Centro Direzzionale”, în dreapta pe fundal Vezuviul.
Castel Nouvo, tot „nouvo” la peste șapte secole de la fondare. Zis și „Maschio Angioino” adică virilitatea angevină sau, mai liber, „P... lui [Carol I de] Anjou”.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu